CURS Dezvoltarea Caracterului

SECŢIUNEA a II-A

FACTORII PROCESULUI DE DEZVOLTARE MORALĂ A CARACTERULUI

CAPITOLUL 9

INDIVIDUL

Cum pot caracteristicile personale să afecteze dezvoltarea caracterului? Care este relaţia între gen, inteligenţă, educaţie, personalitate şi dezvoltarea morală. În ce fel este afectată dezvoltarea morală de cultura?

Dezvoltarea morală se produce întotdeauna în contextul caracteristicilor personale ale individului. Când vorbim despre factorii implicaţi în dezvoltarea caracterului, trebuie să ţinem seama de faptul că aceşti factori interacţionează cu caracteristicile personale. Lickona numeşte această individualitate – „personalitate morală”, şi sugerează faptul că ea ar trebui să includă următoarele aspecte:

1)Dragostea;
2)Ocazii de dezvoltare spirituală (Sfânta Scriptură);
3)Etapa raţionamentului moral;
4)Temperamentul;
5)Poziţia în constelaţia familială;
6)Personalitatea părinţilor;
7)Istoria socializării;
8)Credinţe şi valori temperamentale;
9)Conceptul personal / imaginea corporală;
10)Alte aspecte care nu sunt înţelese;

La lista lui Lickona am mai putea adăuga:

11)Identitate sexuală sau gen (Gilligan);
12)Abilitatea intelectuală (Piaget şi Kohlberg);
13)Dezvoltarea unei identităţi sociale şi personale (Lifton);
14)Cultura (Damon);

Între cercetările făcute asupra personalităţii morale, Lifton a lăsat un rezumat foarte bun. Este vorba de articolul intitulat „Diferenţe individuale în dezvoltarea morală: relaţia sexului, a genului şi a personalităţii cu moralitatea”. Muuss descrie teoria lui Gilligan despre diferenţele sexuale, accentuând în special perioada adolescenţei. Damon discută aspectele legate de cultură şi de gen, în capitolul 6 din lucrarea sa „The Moral Child”. Toate aceste descrieri merită citite deoarece ne oferă o imagine mai amplă despre subiect.

Majoritatea diferenţelor individuale pe care le-am menţionat anterior – vor fi dezbătute în capitolele următoare. Datorită acestui fapt, nu le vom mai aborda în capitolul acesta. Ne vom ocupa doar de abilităţile intelectuale.

„Nu toţi copiii pot fi trataţi în acelaşi fel deoarece restricţiile care se impun unuia pot distruge viaţa altuia. Studiaţi mintea şi caracterul copiilor voştri. Primii ani ai vieţii lor reprezintă perioada potrivită pentru a lucra, a veghea, a ne ruga şi a încuraja toate înclinaţiile bune” (White, Manuscrisul 32, 1899).

„Dacă vom stabili o regulă de fier pe care fiecare membru al familiei va trebui să respecte în acelaşi fel, lucrurile nu vor funcţiona. Este mai bine să fim moderaţi, iar atunci când este nevoie de o lecţie specială, să încercăm să ajungem la conştiinţa tinerilor prin intermediul propriilor lor gusturi şi caracteristici. Deşi trebuie să existe unitate în sânul familiei, aceasta trebuie să varieze în aşa fel încât să suplinească nevoile fiecărui membru al familiei” (White, The Health Reformer, 10-01-77).

INTELIGENŢA

Există 3 întrebări pe care ni le putem pune cu privire la inteligenţă şi la caracter. Cum relaţionează inteligenţa cu dezvoltarea caracterului? Până la ce punct pot indivizii cu deficienţe mentale să dezvolte o înţelegere morală? Poate un individ să îşi dezvolte caracterul şi să neglijeze dezvoltarea inteligenţei?

IMPORTANŢA MINŢII

„Orice fiinţă omenească creată după chipul lui Dumnezeu este înzestrată cu o putere asemănătoare cu cea a Creatorului. El este o personalitate distinctă care are capacitatea de a gândi şi de a acţiona. Oamenii care dezvoltă această facultate, pot purta răspunderi, pot conduce întreprinderi şi inflenţa caractere” (White, Educaţie, p.15).

„O minte obişnuită, bine disciplinată, va realiza o lucrare mai mare şi mai înaltă decât o minte educată şi decât cele mai mari talente”. (White, Palabras de la Vida del Gran Maestro, p.270).

„Dumnezeu cere administrarea facultăţilor mentale. El doreşte ca slujitorii Săi să aibă o inteligenţă mai mare şi un discernământ mai clar decât cei din lume. Nu priveşte cu plăcere spre aceia care sunt prea neglijenţi şi prea indolenţi ca să se preocupe de modul cum pot deveni nişte lucrători eficienţi şi bine informaţi. Dumnezeu ne cere să Îl iubim cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea şi cu tot cugetul. În mod implicit, ni se cere să ne dezvoltăm intelectul la capacitate maximă, pentru a-L putea iubi şi înţelege pe Creatorul nostru cu adevărat. Dacă intelectul nostru va fi pus sub stăpânirea Duhului Sfânt, cu cât îl vom cultiva mai mult, cu atât va putea fi folosit mai bine în slujba lui Dumnezeu. Omul care nu a beneficiat de educaţie, dar care se consacră lui Dumnezeu şi doreşte să îi ajute pe ceilalţi, poate deveni un lucrător pentru Dumnezeu. Cei care au avut parte de o educaţie aleasă şi care sunt consacraţi, pot realiza o lucrare mult mai mare pentru Hristos. Ei se situează pe o poziţie mai avantajoasă” (White, Palabras de la Vida del Gran Maestro, p.268).

Referinţe adiţionale: White, Mărturii pentru Biserică, vol.3, p.32-33; vol.4, p.606; White, Sfaturi pentru profesori, p.20; White, Educaţie, p.17.

RELAŢIA INTELIGENŢĂ - DEZVOLTAREA CARACTERULUI

Capacitatea intelectuală este corelată cu judecata morală în studiile care utilizează modelul dezvoltării cognitive. Următoarele declaraţii reprezintă o mostră a concluziilor din acest domeniu.

„Inteligenţa unui copil are o relaţie puternică cu aspectele cognitive ale dezvoltării morale. Numeroase cercetări au demonstrat faptul că este mult mai probabil ca adolescenţii şi copiii cu un nivel de inteligenţă mai ridicat să acţioneze favorabil în situaţiile care implică situaţii morale, decât copiii cu un nivel mai scăzut de inteligenţă” (Jersild, p.409).

„Coeficientul intelectual relaţionează foarte bine cu maturitatea judecăţii morale şi cu măsurile comportamentale. Capacitatea copiilor de a lua decizii pozitive sau negative în funcţie de norme, şi nu în funcţie de potenţialele pedepse sau de interesele lor egoiste, este determinată în mare măsură de dezvoltarea cognitivă” (Kohlberg).

„Un nivel scăzut de inteligenţă îngreunează mult capacitatea de înţelegere a copilului vizavi de conceptele morale, precum şi capacitatea acestuia de a le aplica” (Hurlock, Child Development, p.378).

Peck şi Havighurst semnalează faptul că pentru un nivel mai înalt de moralitate „este nevoie ca individul să aibă capacitatea de a privi situaţiile complexe cu realism; de a înţelege ideile abstracte dincolo detaliile imediate; şi de a include o varietate de factori cu ajutorul cărora să formeze un tablou general, integrat. De asemenea, individul îşi poate imagina şi poate proba mental diferite soluţii care se pot aplica la o problemă morală” (p.12).

Observând aceste declaraţii, este uşor de observat faptul că cei care au deficienţe mentale nu sunt capabili de a formuola judecăţi morale complexe. În ciuda acestui fapt, aşteptările lui Dumnezeu se raportează întotdeauna la capacitatea oamenilor. El nu aşteaptă mai mult decât poate oferi un om. Cei care au deficienţe mentale se pot încrede în Dumnezeu cu acea simplitate a copiilor mici.

INTELIGENŢA ŞI RELAŢIA CU DUMNEZEU

Adevărata cunoaştere presupune să te cunoşti pe tine însuţi. Profesorul care se estimează în mod corespunzător, va permite ca Dumnezeu să îi formeze şi să îi disciplineze mintea. Acesta va recunoaşte izvorul puterii sale. Cunoaşterea proprie face loc smereniei şi încrederii în Dumnezeu, dar nu înlocuieşte eforturile care trebuie depuse pentru creşterea personală. Întrucât cunoaşte toate slăbiciunile umane, Dumnezeu nu se zgârceşte în a-l ajuta pe om să atingă cea mai bună capacitate fizică, mentală şi morală. Niciunul dintre cei care se mulţumesc cu un nivel inferior de dezvoltare nu trebuie implicat în educarea tinerilor” (White, Consejos para los Maestros, p.65).

„Ignoranţa nu va creşte smerenia sau spiritualitatea niciunui urmaş al lui Hristos. Adevărurile divine pot fi apreciate mult mai mult de un creştin intelectual. Hristos poate fi glorificat mult mai bine de aceia care îi slujesc în mod inteligent” (White, Mărturii, vol.3, p.160).

„În Cuvântul lui Dumnezeu se află acea energie creatoare - care a chemat întreaga lume la existenţă. Cuvântul împarte putere, generează viaţă. Transformă natura şi reîncepe să creeze sufletul după imaginea lui Dumnezeu. Mintea şi sufletul se hrănesc cu ceea ce le oferim. Depinde numai de noi cu ce ‚alimente’ne vom hrăni. Fiecare este liber să aleagă aspectele cu care îşi va ocupa mintea şi care îi vor modela caracterul” (White, Educaţie, p.122).

DEZVOLTAREA CONTINUĂ A MINŢII

“Nu vă gândiţi niciodată că aţi învăţat suficient şi că puteţi înceta să mai depuneţi eforturi. Mintea cultivată este măsura omului. Educaţia voastră trebuie să continue pe parcursul întregii vieţi. În fiecare zi trebuie să învăţaţi ceva şi să puneţi în practică lucrul respectiv”.

“Amintiţi-vă că, indiferent de locul în care slujiţi, reflectaţi puterea care vă inspiră şi vă dezvoltaţi caracterul. Când faceţi un lucru, faceţi-l cu acurateţe şi cu sârguinţă. Biruiţi înclinaţia de a căuta lucrurile simple şi uşoare” (White, Ministerio de Curacion, p.398-399).

“Dacă ne vom dezvolta capacitatea mentală la maxim, vom continua şi în veşnicii să studiem căile şi lucrările lui Dumnezeu, şi Îl vom cunoaşte mult mai bine” (White, Consejos para los Maestros, p.239).

Referinţe adiţionale: 2 Timotei 2,15 – “Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-I fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului”.

CĂRŢI RECOMANDATE:

Cortese, Anthony. The interpersonal approach to morality: A gender and cultural analysis. The Journal of Social Psychology, 129, 429-441.

Damon, William. (1988) The Moral Child: Nurturing Children’s Natural Moral Browth. (Chapter 6)

Donenberg, Geri & Hoffman, Lois. (1988) Gender differences in moral development. Sex Roles, 18, 701-717.

Graham, Douglas. Moral Learning and Development: Theory and Research, pp.239-244.

Habenicht, Donna & Korniezcjuk, Victor. “Comments on Educational Psychology Taken From the Writing of Ellen G. White”, Pp.10-25 (unpublished material, 1994).

Lifton, Peter. (1985) Individual differences in moral development: The relation of sex, gender, and personality to morality. Journal of personality, 53, 306-331.

Muuss, Rolf. (1988) Carol Gilligan’s theory of sex differences in the development of moral reasoning during adolescence. Adolescence, 23, 229.243.

White, Ellen. La Educación, pp.123-192, 225-229.

White, Ellen. Mente, Carácter y Personalidad, pp.91-131

CAPITOLUL ZECE

PLANUL ORIGINAL AL LUI DUMNEZEU

Care este planul original al lui Dumnezeu în ceea ce priveşte dezvoltarea caracterului? Ce modificări s-au produs în planul Său de a-i salva pe oamenii căzuţi?

PLANUL ORIGINAL

Deşi Adam şi Eva au fost creaţi perfecţi, intenţia lui Dumnezeu a fost aceea ca ei să îşi dezvolte caracterul şi să ajungă să semene din ce în ce mai mult cu Creatorul lor. Dumnezeu Îşi plănuise să îl ajute pe om să îşi dezvolte caracterul prin intermediul: (1)instrucţiunilor şi al comunicării faţă în faţă; (2)alegerii căilor Lui; (3)studiului Cuvântului şi al lucrărilor Sale; (4)lucrului în natură; (5)participării la ‚şcoala căminului’ – unde se vor putea motiva unii pe alţii şi unde vor putea să îşi îndrume copiii pe calea Domnului. Pentru Adam şi Eva, dezvoltarea caracterului nu însemna o transformare, ci o creştere a continuă în direcţia dată la creaţie.

„Când Adam a ieşit din mâna Creatorului, aspectul fizic, simţirea şi firea lui spirituală reflectau chipul Celui ce îl zidise (...). Omul avea înaltul privilegiu de a comunica cu Creatorul Său faţă către faţă, inimă către inimă. Dacă i-ar fi rămas credincios lui Dumnezeu, el s-ar fi bucurat pentru totdeauna de această favoare. De-a lungul veşniciei, el ar fi dobândit noi cunoştinţe, ar fi descoperit izvoare noi de bucurie şi ar fi primit noţiuni tot mai clare despre înţelepciunea, puterea şi iubirea lui Dumnezeu. Ar fi înţeles din ce în ce mai mult scopul creării sale şi ar fi reflectat slava Creatorului” (White, Educaţie, p.13).

„Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor. El a creat rasa umană, deşi ar fi putut crea variante distincte ale acesteia. Dumnezeu a creat fiinţele umane după chipul Său. Cu alte cuvinte, toate fiinţele omeneşti reflectă suficient de mult chipul Creatorului, pentru a avea conştiinţă, imaginaţie, pentru a putea munci, pentru a se putea bucura de viaţa în comunitate şi pentru a simţi nevoia de adoraţie. Faptul că reflectăm imaginea lui Dumnezeu, nu înseamnă că ne-am ‘câştigat’ salvarea (mântuirea). Dimpotrivă, înseamnă că fiinţele umane, deşi căzute, au capacitatea de a-şi dezvolta credinţa” (Tilman şi Gilbert, 1986, p.82-83).

Dumnezeu a lăsat la alegerea lui Adam şi a Evei problema dezvoltării caracterului. Nu dorea ca ei să cunoască consecinţele păcatului, dar le-a dat liberul arbitru. Fără această posibilitate de alegere, ei nu şi-ar fi putut dezvolta caracterul.

„Primii noştri părinţi nu au fost aşezaţi în afara posibilităţii de face răul. Dumenez i-ar fi putut crea în aşa fel încât să fie incapabili de a săvârşi răul, dar, în acest caz, nu ar mai fi existat o dezvoltare a caracterului, iar ascultarea lor nu ar mai fi fost voluntară, ci forţată. Prin urmare, El le-a dat posibilitatea de a alege dacă se vor supune sau nu Creatorului” (White, Educaţie, p.20).

Scopul lui Dumnezeu nu este acela de a forţa voinţa. Omul a fost creat ca fiinţă morală liberă. La fel ca locuitorii altor lumi, el trebuia să treacă un test al ascultării. Cu toate acestea, alegerea răului nu a venit niciodată ca o necesitate, ca o nevoie. Dumnezeu nu permite să vină asupra omului nicio ispită (sau încercare), căreia el să nu îi poată rezista. (White, P.P., p.331-332)

În planul original al lui Dumnezeu, familia trebuia să asigure educaţia copiilor; căminul era locul cel mai potrivit pentru cei mici să înveţe despre căile şi planurile pe care Dumnezeu le pregătise special pentru ei. Părinţilor le-a fost încredinţată responsabilitatea de a-i învăţa pe copii care sunt căile Domnului, astfel încât ei să îşi poată dezvolta caracterele.

„Sistemul de educaţie întrebuinţat la începutul lumii trebuia să reprezinte un model pentru oamenii de mai târziu. Pentru ca să dea o idee clară despre principiile sale, fusese întemeiată o şcoală model în Eden, căminul primilor noştri părinţi. Paradisul era clasa, natura era cartea, Creatorul însuşi era profesorul şi părinţii neamului omenesc erau şcolarii” (White, Educaţie, p.17).

„Grădina Eden reprezenta ceea ce ar fi trebuit să ajungă după voinţa lui Dumnezeu, întreg pământul. Scopul Său era, ca atunci când se va înmulţi familia omenească, să fie întemeiate alte colonii şi şcoli, asemănătoare cu aceea care le fusese dată. De-a lungul timpului, întregul pământ ar fi fost ocupat de şcoli şi căminuri, unde s-ar fi studiat Cuvântul şi lucrarea lui Dumnezeu; şcolarii ar fi devenit din ce în ce mai pregătiţi să radieze în veacurile nesfârşite prin lumina cunoştinţei măririi Sale” (White, Educaţie, p.19).

Referinţe adiţionale: White, Educaţie, p.20;

SCHIMBĂRI SURVENITE DUPĂ CĂDERE

După cădere, natura umană a încetat să mai fie creaţia perfectă a lui Dumnezeu, fără nicio înclinaţie spre rău. În contextul acesta, fiinţele umane erau incapabile să îşi dezvolte caracterul. Prin urmare, omul a devenit incapabil de a face alegeri „corecte” (alegeri care erau necesare pentru dezvoltarea caracterului). Era necesară o transformare totală a naturii umane. Această „transformare” avea să devină posibilă numai prin intermediul puterii lui Isus Hristos care lucrează în viaţa omului.

„Nimeni, cu excepţia lui Hristos, nu poate remodela un caracter care a fost distrus de păcat. El a venit să înlăture demonii care au pus stăpânire pe voinţa omului. A venit pentru a ne ridica din ţărână, pentru a reface în noi chipul lui Dumnezeu, care a fost mânjit de păcat” (White, El Deseado de Todas las Gentes, p.28).

Dumnezeu a plănuit ca fiecare familie să reprezinte o şcoală în care tinerii sunt educaţi să urmeze calea Domnului. La mult timp după perioada vechiului Israel, şcoala făcută în cămin încă mai funcţionează.

„Recunoaşterea lui Dumnezeu, comuniunea cu El în învăţătură şi lucru, asemănarea cu caracterul divin, trebuiau să fie izvorul, mijlocul şi ţinta educaţiei lui Israel – educaţie, împărtăşită de Dumnezeu părinţilor, şi pe care aceştia trebuiau să o transmită copiilor” (White, Educaţie, p.41).

Israelul a eşuat în încercarea de a-şi educa copiii în cămin. Datorită acestui fapt au luat naştere şcolile profeţilor, menite să-i pregătească pe liderii poporului Israel. Mai târziu, când Isus a venit pe pământ, a format o şcoală pentru ucenicii Săi.

„Oriunde în Izrael se aplica planul lui Dumnezeu cu privire la educaţie, urmările dovedeau faptul că autorul era însuşi Dumnezeu. Dar, în foarte puţine familii se putea găsi acest tip de educaţie. Planul lui Dumnezeu era urmat doar parţial, nu pe deplin (...). Taţii şi mamele din Izrael erau nepăsători în privinţa îndatoririlor lor faţă de Dumnezeu şi faţă de propriii lor copii” (White, Educaţie, p.42).

„Pentru a preîntâmpina această creştere a răului, Dumnezeu a pregătit alte mijloace care să fie de ajutor părinţilor în educaţie” (White, Educaţie, p.43).

„În instruirea ucenicilor Săi, Mântuitorul a urmat planul stabilit la început (...). Cei doisprezece ucenici au stat cu El în casă, la masă, pe câmp. Îl însoţeau în călătoriile Sale, împărţeau aceleaşi încercări, lipsuri şi, în felul acesta, şi-au început lucrarea” (White, Conduccion del Nino, p.294).

Astăzi, caracterul lui Dumnezeu se descoperă tinerilor prin intermediul părinţilor şi al profesorilor.

„Marile principii ale educaţiei nu s-au schimbat (...), deoarece sunt principiile caracterului lui Dumnezeu. Principalul efort şi scop al profesorului ar trebui să fie acela de a-l ajuta pe şcolar să înţeleagă aceste principii şi să dezvolte o relaţie cu Hristos, pentru a deveni o persoană puternică. Profesorul care îşi pune această ţintă, lucrează împreună cu Hristos şi este un conlucrător al lui Dumnezeu” (White, Educaţie, p.27).

„Idealul lui Dumnezeu cu privire la copiii Săi este mai presus decât orice închipuire omenească. Cel care devine părtaş scopului divin şi îi ajută pe tineri să Îl cunoască pe Dumnezeu şi să îşi formeze un caracter asemenea Domnului, face o lucrare nobilă şi înaltă. Trezind în alţii dorinţa de a atinge idealul propus de Dumnezeu, profesorl dă o educaţie înaltă precum cerul şi întinsă ca universul; o educaţie care nu se poate termina în viaţa aceasta, dar care va fi continuată în viaţa viitoare; o educaţie care îi va asigura studentului doritor de succes un certificat al şcolii pregătitoare de pe pământ, pentru a fi admis în înalta şcoală de sus” (White, Educaţie, p.16).

„Lucrarea de mântuire avea să constea în restabilirea chipului lui Dumnezeu în om, în readucerea lui la desăvârşirea cu care fusese creat, precum şi în dezvoltarea trupului, sufletului şi spiritului, în aşa fel încât să se poată vedea intenţia divină în crearea omului. Acesta este scopul educaţiei, marele scop al vieţii” (White, Educaţie, p.13).

Isus Hristos i-a unit pe oameni cu Dumnezeu prin intermediul lucrării Sale pământeşti şi al sacrificiului de pe calvar. Caracterul poate fi transformat complet după modelul divin, numai prin intermediul lui Hristos.

„În apostazia sa, omul a devenit duşmanul lui Dumnezeu şi astfel, cerul a fost separat de pământ. Nu putea exista o comuniune între cer şi pământ... având în vedere abisul care le separa. Prin intermediul lui Hristos însă, pământul este iar unit cu cerul. Prin meritele Sale, Isus Hristos ne-a scăpat de abisul creat de păcat; în felul acesta, îngerii pot comunica în mod permanent cu omul. Hristos l-a unit pe omul căzut, slab şi neputincios, cu izvorul Puterii infinite” (White, El camino a Cristo, p.10).

„Rămânând în dragostea lui Dumnezeu, contemplând perfecţiunea caracterului Său divin şi mărturisind dreptatea lui Dumnezeu, precum şi credinţa în El, vom fi transformaţi după chipul Său” (White, Mente, caracter y personalidad, p.337).

CĂRŢI RECOMANDATE:

Clouse, Bonnidell (1993). Teaching for moral growth, chapter 2.
White, Elena. La educación, pp. 13-30.
White, Elena. Patriarcas y profetas, pp. 33-70.
White, Elena. El camino a Cristo.
Genesa 1 şi 2.

CAPITOLUL 11

RELIGIA ŞI PUTEREA SPIRITUALĂ

Care este rolul religiei şi al puterii spirituale în dezvoltarea caracterului? Ce responsabilitate are individul în dezvoltarea propriului caracter? Care este rolul credinţei în Isus şi în Duhul Sfânt, al studierii scrierilor sfinte şi al rugăciunii în dezvoltarea caracterului creştin? Care sunt paşii pe care îi urmează Dumnezeu atunci când schimbă caracterul? Care este rolul fiecărui pas în realizarea acestui plan? Ce minciuni a inventat Satana pentru a anula planul lui Dumnezeu?

ROLUL PUTERII SPIRITUALE

Avem cumva nevoie de ajutorul unei forţe exterioare pentru a ne dezvolta caracterul? Psihologul secular va spune: “Nu!” El va susţine cu vehemenţă că fiecare individ îşi este suficient, el putând găsi în sine însuşi înţelepciune şi o judecată corectă. Dacă individul va face parte dintr-un mediu în care se simte acceptat, toate aceste elemente vor ieşi la iveală. Orice persoană poate ajunge în acest punct… dacă nu urăşte şi dacă nu este dominată de sentimente distructive. Prin intermediul alegerilor corecte, individul poate atinge cel mai înalt nivel al fiinţei sale – autorealizarea.

Jersild, un inovator în dezvoltare, afirmă că în evoluţia caracterului este necesară intervenţia unei puteri superioare. Victor Frankl, un psihiatru care a făcut închisoare în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, susţine că singurii care puteau depăşi experienţa lagărului de concentrare erau aceia care aveau credinţă în puterea divină.

În general, aceasta este principala diferenţă între psihologii care adoptă un punct de vedere secular şi cei care privesc lucrurile din perspectivă religioasă. Dumnezeu arată în mod clar faptul că omul nu poate atinge desăvârşirea fără ajutor divin. Omul nu are în el însuşi acea putere care să îl ajute să îşi dezvolte caracterul.

“Prin natura sa, inima omului este indiferentă, ascunsă şi lipsită de dragoste; când o persoană manifestă un spirit îndurător şi iertător, lucrul acesta nu vine din inima lui, ci este rezultatul influenţei Duhului Sfânt, care lucrează asupra inimii. ‘Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi’ - 1Ioan 4,19” (White, Discurso maestro de Jesucristo, p.17).

„Dumnezeu lucrează în mod personal cu fiecare dintre noi. Este posibil ca unii oameni să aibă o anumită energie a caracterului, însă numai Dumnezeu este motivul datorită căruia facultăţile noastre se dezvoltă” (White, Review and Herald, vol.73(48)758).

„Desăvârşirea caracterului creştin depinde în mod absolut de iertarea şi puterea care îşi au izvorul numai în Dumnezeu” (White, Mărturii pentru Biserică, vol.III, p.188).

„Niciun om nu are puterea de a birui defectele propriului caracter. Speranţa şi încrederea noastră trebuie să se îndrepte către Acela care este mai mult decât un simplu om” (White, Mărturii pentru Biserică, vol.IX, p.280).

„Lucrarea de transformare a caracterului nu este de natură umană, ci divină” (White, Faptele apostolilor, p.274).

„Când ne depărtăm de imperfecţiunile umane şi alegem să privim către Hristos, caracterul nostru are parte de o transformare divină. Duhul Sfânt care lucrează în inimă, o transformă după imaginea Sa” (White, Palabras de la Vida del Gran Maestro, p.42).

Referinţe adiţionale: Ioan 15,4; Fapte 4,12; White, Sfaturi pentru părinţi, profesori şi elevi, p.38; Mărturii pentru Biserică, vol.II, p.174.

ASPECTE ALE PUTERII SPIRITUALE

„Când adevărul este primit în inimă, trece prin conştiinţă şi înlănţuie sufletul cu principii curate. Puterea transformatoare este aşezată de Duhul Sfânt în inimă; ea îşi va descoperi frumuseţea în faţa minţii şi se va vedea, ulterior, în caracter” (White, Evangelismo, p.287).

Credinţa în Isus Hristos

Omul care se încrede în Isus Hristos şi urmează căile Sale, îşi va transforma caracterul după modelul divin.

„Prin credinţa în Hristos, orice defect de caracter poate fi schimbat, orice fărădelege poate fi înlăturată, orice lipsă poate fi corectată, putându-se dezvolta numai virtuţi” (White, Educaţie, p.251).

Răspunsul lui Hristos la nevoile omului

PROBLEMA NOASTRĂ

RĂSPUNSUL LUI
ISUS HRISTOS

REZULTATELE
Mândrie, nesiguranţă, subestimare.

„Cei săraci în duh” - recunosc că au nevoie să facă ceva în sensul acesta.
Acceptarea propriei persoane, biruirea falsei mândrii, comuniune deplină cu Dumnezeu şi cu semenii.
Păcat şi vinovăţie.

„Cei ce plâng” – se căiesc pentru păcatele săvârşite şi încetează să le mai facă.
O conştiinţă curată, dovada acceptării lui Dumnezeu şi a semenilor.
Răzvrătire, mânie, lipsa încrederii.

„Cei blânzi” –
manifestă supunere şi devotament faţă de voia lui Dumnezeu.
Acceptarea autorităţii, dezvoltarea încrederii în Dumnezeu şi în oameni.
Nefericire, teamă, frustrare, îngrijorare.

„Cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire” –
vor bea din apa vieţii.
Sentimente sănătoase, dezvoltare holistică, corectitudine faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.
Amărăciune şi egoism.

„Cei milostivi” – atitudine iertătoare, dorinţa de a împărţi cu alţii, creştere spirituală.
Îmbunătăţirea relaţiilor, identificare, iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.
Necurăţie şi imoralitate.

„Cei cu inima curată” -
curăţie, puritate, viaţă integră.
Libertate morală, Legea lui Dumnezeu în inimă, loialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.
Dezamăgire şi apatie.
„Cei împăciuitori” – reflectă pace, fericire, bucurie – şi împart toate acestea cu cei din jurul lor.
O pace care se transmite, imaginea lui Dumnezeu transmisă oamenilor.
Van Dolson şi Spangler, 1977, p.107

Lucrarea Duhului Sfânt

„Este posibil ca cea mai bună prezentare a adevărului divin să nu convingă şi să nu convertească sufletul. Inimile nu sunt atinse de logică şi elocvenţă, ci de influenţa Duhului Sfânt – care lucrează încet, dar sigur, la dezvoltarea caracterului. Vocea blândă şi suavă a Duhului Sfânt are puterea de a schimba inima” (White, Profetas y Reyes, p.169).

„Cele mai mari transformări ale caracterului sunt posibile prin intermediul iertării lui Hristos: fiecare suflet care se lasă modelat de Duhul lui Dumnezeu poate să îşi transforme mintea şi inima” (White, Fundamentele educaţiei creştine, p.214).

Rugăciunea

Există 2 tipuri de rugăciuni personale care sunt foarte importante: (1) rugăciunea făcută în timpul meditaţiei şi al devoţiunii personale şi (2) rugăciunea rostită de-a lungul zilei.

„Rugăciunea este mijlocul poruncit de Dumnezeu pentru obţinerea biruinţei asupra păcatului şi pentru dezvoltarea caracterului creştin. Binecuvântările cereşti vin ca răspuns la rugăciunile făcute cu credinţă. Ne putem cere iertare pentru păcatele săvârşite, putem cere Duhul Sfânt, un temperament asemenea aceluia al lui Isus Hristos, înţelepciune şi putere de a realiza lucrarea Lui sau orice alt lucru pe care ni l-a făgăduit. Promisiunea a fost aceasta: „Vi se va da”. (White, Faptele apostolilor, p.451).

Studiul Bibliei

„Pentru fiecare generaţie, din orice loc, fundamentul adevăratei dezvoltări a caracterului a fost acelaşi: principiile pe care le conţine Cuvântul Domnului. Singura regulă pe care ne putem baza este să împlinim voia Sa” (p.564).

Cunoaşterea lui Dumnezeu este esenţială.
„Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu ne-a fost descoperită în Hristos. Toţi cei salvaţi trebuie să Îl cunoască” (White, Ministerio de Curacion, p.425).

„Când ne îndepărtăm de toate imperfecţiunile omeneşti şi ne apropiem de Isus, caracterul nostru are parte de o transformare divină. Duhul Sfânt care lucrează în inimă – ne transformă după chipul Său” (White, Lecciones practicas del Gran Maestro, p.50).
Cheia cunoaşterii o reprezintă credinţa.
„Eva – momită, linguşită, înşelată – nu a recunoscut amăgirea. A săvârşit exact ceea ce Dumnezeu interzisese; a pus la îndoială înţelepciunea Sa. A lepădat credinţa, cheia cunoştinţei” (White, Educaţie, p.24).

Referinţe adiţionale: 2Petru 1,5-6; 1Ioan 4,4-5; Romani 1,17; Habacuc 2,4.

Îngerii păzitori

„Îngerii păzitori sunt lângă tine, călăuzindu-te pe drumul cel bun, alegându-ţi cuvintele potrivite, influenţându-ţi acţiunile” (White, Solii pentru tineret, p.90).
SCHIMBAREA CARACTERULUI

Când încercaţi să ajutaţi o persoană să îşi schimbe caracterul, amintiţi-vă că: „Florile nu se deschid sub suflarea unui vânt dogoritor” (White, Educaţie, p.291).

Schimbarea privită din perspectivă spirituală

PLANUL LUI DUMNEZEU
CONTRAFACERILE LUI SATANA
Vina (Duhul Sfânt)
Fapte 2,37-38
Eliminarea sentimentului de vinovăţie:
1.Lipsa valorilor;
2.„Moartea conştiinţei”;
3.Respingerea Duhului Sfânt;
4.Un sentiment de vină constant;
5.Mântuire prin fapte;
6.Valori aplicate în funcţie de circumstanţe.
Regretul
Ioel 2,13
Eliminarea regretelor:
1.Fără părere de rău;
2.O falsă pocăinţă;
3.Negarea greşelilor, justificare proprie şi interpretare raţională;
4.Răzvrătire;
5.Înfrângere;
6.Motive eronate.
Mărturisirea
1Ioan 1,9
Eliminarea mărturisirii:
1.Nu există mărturisirea păcatelor;
2.Mărturisire superficială;
3.Mărturisire forţată;
4.Mărturisire falsă.
Iertarea
Ieremia 33,8
Anularea sau confundarea iertării:
1.Nu ne putem ierta pe noi înşine şi nu îi putem ierta nici pe ceilalţi;
2.Nu putem accepta iertarea lui Dumnezeu.
Întoarcerea
Luna 19, 8
Eliminarea ideii de întoarcere la Dumnezeu:
1.Nu este necesară;
2.Se poate realiza doar parţial.
Renunţarea la păcat
Ioan 8,11

Restaurarea
Filipeni 2,13
Anularea următoarelor aspecte:
1.Nu există tentative de abandonare a păcatului;
2.Încercările slabe, realizate prin puterea omului, eşuează;
3.Lipsa încrederii în Dumnezeu.
Viitor posibil
1Ioan 3,9
Nu s-a descoperit Tatăl în mod repetat Fiului? Prin urmare, Fiul a avut avantaje. Putem să îi tratăm aşa pe ceilalţi?

CĂRŢI RECOMANDATE:

Clouse, Bonnidell. (1993). Teaching for moral growth, capítulo 12

White, Elena. El camino a Cristo, pp. 1-88; El Deseado de Todas las Gentes, pp. 328-332.

CAPITOLUL 12

CONŞTIINŢA

Ce este conştiinţa şi cum se dezvoltă ea în perioada copilăriei? Ce legătură există între conştiinţă şi dezvoltarea caracterului? Care este diferenţa între o conştiinţă nevrotică şi una psihopată? Care sunt cele mai importante caracteristici ale copilului cu tulburări de caracter sau ale unui adult care suferă de psihopatie? Care este rolul educaţiei în dezvoltarea conştiinţei? Care este rolul lui Dumnezeu? Cum anume poate deveni o conştiinţă mai puternică sau mai slabă? Cum pot adulţii să îi ajute pe copii să dezvolte o conştiinţă religioasă temeinică? Cum se dezvoltă conştiinţa la maturitate?

DEFINIREA CONŞTIINŢEI

Din punct de vedere secular:

Semnificaţia textuală a cuvântului „conştiinţă” este – sentiment, intuiţie pe care fiinţa umană o are despre propria sa existenţă;

„Conştiinţa copilului este formată din suma tuturor ideilor morale, a normelor şi valorilor în funcţie de care judecă ceea ce este bine sau rău, devenind responsabil pentru alegerile făcute, pentru ceea ce este şi pentru ceea ce încearcă să facă. Conştiinţa copilului nu include doar cunoştinţe despre bine sau reproşuri vizavi de conduita sa, ci şi un sentiment care îl obligă să acţioneze, să gândească şi să simtă în acord cu propriile sale concepţii despre ceea ce este bine sau rău” (Jersild, 1960, p.407).

„Conştiinţa adolescentului este o forţă care controlează şi care face inutil orice control extern. ‘Conştiinţa’ face referire la ceea ce este bun sau rău în propriile acţiuni” (Hurlock, 1967, p.249).

„Conştiinţa individului este păzitorul regulilor pe care comunitatea le-a dezvoltat” (W. Somerset Maugham).

„Conştiinţa poate fi descrisă ca o agenţie de direcţie proprie. De asemenea, ea este disciplina internă a comportamentului, care contribuie la realizarea idealurilor individului” (Garrison, Kingston şi Bernard, p.251).

Din punct de vedere religios:

Conştiinţa este:
Vocea lui Dumnezeu care vorbeşte omului.
Vocea Duhului Sfânt care vorbeşte în interiorul omului;
Comunicarea cu Dumnezeu;
Ceva intuitiv, chiar dacă nu înseamnă intuiţie;
Un dat supranatural, aşezat de Dumnezeu în om.
Conştiinţa nu este:
Un al şaselea simţ, o deprindere, educaţie, pregătire, obicei, impresie sau mediu înconjurător.

„Conştiinţa este vocea lui Dumnezeu care se aude în mijlocul conflictelor umane; când omul respinge vocea Duhului Sfânt, Acesta se întristează” (White, Mărturii, vol.V, p.120).

„Conştiinţa ne spune: ‘Fă binele şi depărtează-te de rău!’ Nu ne spune ce este bine şi ce este rău. Conştiinţa trebuie educată” (Clase, Dr. Raul Dederen, 1987).

Conştiinţa reprezintă ghidul cel mai sigur pentru comportamentul nostru, atâta timp cât Ghidul conştiinţei noastre este sigur. Omul dă dovadă de înfumurare dacă vrea să urmeze propriul drum, iar apoi are pretenţia ca întreaga sa conştiinţă să fie demnă de încredere şi să nu aibă parte de nicio decepţie. Dumnezeu este singurul Ghid sigur pentru conştiinţa noastră.

CUM SE DEZVOLTĂ CONŞTIINŢA

Perspectivă seculară

Autorităţile seculare sunt de părere că, în realitate, conştiinţa se dezvoltă prin intermediul experienţelor pe care omul le are de-a lungul vieţii.

“Dobândirea conştiinţei reprezintă o etapă foarte importantă a creşterii. Fără interiorizarea unor reguli personale de conduită, individul trebuie să depindă de călăuzirea altor persoane. În felul acesta, independenţa şi autonomia lui sunt îngrădite în mod serios” (Garrison, Kingston şi Bernard, p.252).

“După cum există dovezi că omul nu se naşte nici moral, nici imoral, ci ajunge într-un fel sau altul în urma experienţelor, la fel există dovezi care susţin că, de fapt, conştiinţa individului este produsul experienţei. Expresia “gura lumii” este folosită foarte frecvent, deoarece individul îşi modelează comportamentul în funcţie de ceea ce crede că aşteaptă ceilalţi de la el” (Hurlock, 1967, p.434).

“Scopul pregătirii morale este ‘dezvoltarea conştiinţei’. Doar atunci când individul ştie ce anume se aşteaptă de la el şi este dispus să accepte normele grupului drept ghid pentru propriul comportament, este controlat de propria conştiinţă. Sears et all. susţine că experienţele timpurii joacă un rol foarte important în edificarea conştiinţei: ‘Mamele care îşi iubesc şi îşi acceptă copiii, folosind tehnici de disciplină orientate spre dragoste, nu spre aspecte fizice sau materiale, au şanse mult mai mari de a creşte copii cu o conştiinţă înaltă’ (Hurlock, 1967, p.425).

“Copilul se naşte lipsit de moralitate, de aceea trebuie să dezvolte un control intern şi respect faţă de reguli; dacă vrea să rezolve cu succes orice problemă, trebuie să dobândească un sistem de valori. Procesul de învăţare iniţial se formează cu ajutorul interdicţiilor impuse de părinţi. Întrucât vocea şi imaginea adulţilor sunt interiorizate, devenind conştiinţa copilului, este necesar ca părinţii să fie uniţi din punct de vedere etic, atât în problemele sociale,cât şi în cele economice” (Bernard, 1978, p.229).

Tipuri de conştiinţă

În teoria psihanalitică, superego-ul, care se dezvoltă în primii ani ai vieţii, se compune din două subsisteme: conştiinţa şi ego-ul ideal. Ego-ul ideal reprezintă, de fapt, imaginea despre propria persoană; atunci când normele sunt respectate, ea devine o imagine pozitivă. Conştiinţa este negativă şi autocritică atunci când aşteptările părinţilor nu sunt satisfăcute. Pedeapsa pe care copilul o va primi în urma neascultării, va dezvolta în el sentimente de vinovăţie. Ambele subsisteme sunt necesare pentru dezvoltarea morală (Clouse, 1985, capitolul 5).

Peck şi Havighurst suţin că există 4 tipuri de conştiinţă:

1)„Primul tip de conştiinţă este cel mai primitiv, cel mai puţin afectiv, şi se rezumă la o colecţie de interdicţii foarte dure. În cel mai bun caz, se recurge la reprimare. În cel mai rău caz, apare o lipsă de consistenţă sau o frustrare foarte mare. Acest tip poate fi întâlnit, de obicei, la cei lipsiţi de moralitate sau la cei care dau dovadă de un conformism copilăresc”.
2)Al doilea tip de conştiinţă are de-a face cu conformarea la reguli şi norme. Autoritatea celor care ne înconjoară cântăreşte foarte mult. Principiul central este acela că trebuie să faci un lucru aşa cum doresc „persoanele respectabile”. Există o serie de reguli care au fost interiorizate şi la care nu se poate renunţa cu uşurinţă; eliminarea unor astfel de norme ar atrage după sine puternice sentimente de vinovăţie. Cu toate acestea, elementul preponderent în sistemul de control moral pare a fi dorinţa individului de a face toate lucrurile exact aşa cum doresc şi cum se aşteaptă oamenii pe care el îi respectă. Astfel de persoane experimentează sentimentul reafirmării atunci când se simt acceptate de cei pe care îi respectă; când îi dezamăgesc pe cei la care ţin, indivizii experimentează sentimentul de ruşine”.
3)Al treilea tip de conştiinţă îl reprezintă un set de reguli morale interiorizate, care menţin independenţa proprie. Astfel de persoane nu sunt foarte afectate de ceea ce spun ceilalţi; dar nici nu vor să fie interogate şi să li se pună întrebări raţionale. Acest tip de conştiinţă poate fi întâlnit în afara influenţei exercitate de funcţiile ego-ului”.
4)„Al patrulea tip de conştiinţă poate fi întâlnit la cei RAŢIONAL-ALTRUIŞTI. De data aceasta este vorba de o serie de principii morale interiorizate, accesibile întrebărilor raţionale şi examinării. Această formă matură de conştiinţă nu este doar o entitate discretă care funcţionează în mod izolat. Dimpotrivă, ea se schimbă şi devine din ce în ce mai profundă pe măsură ce individul are parte de noi experienţe” (Peck şi Havighurst, 1960, p.170-171).

Dezvoltarea defectuoasă a conştiinţei

Cum se formează o conştiinţă defectuoasă?

În dezvoltarea conştiinţei există două extreme care trebuie evitate: (1)conştiinţa nevrotică, care condamnă în permanenţă şi care este iraţională şi (2) conştiinţa inexistentă, psihopată, care nu condamnă niciodată. Este foarte posibil ca ambele tipuri să îşi aibă originea în experienţele nefericite ale copilăriei.

Conştiinţa nevrotică îşi are mai degrabă originea într-o copilărie în care cel mic nu reuşea niciodată să se ridice la înălţimea standardelor impuse de părinţi (sau de alţi adulţi implicaţi). Un astfel de copil dezvoltă o atitudine de autocondamnare şi trăieşte în permanenţă cu un sentiment nevrotic de vinovăţie. Experienţele terapeutice şi spirituale pot ajuta conştiinţa nevrotică să devină mai raţională.

Conştiinţa psihopată, care nu condamnă niciodată, pare să îşi aibă originea în sentimentele de mânie extremă, experimentate de copilul care nu a avut niciodată parte de o familie unită sau de adulţi care să îl îngrijească. Wilson şi Herrnstein (1985) consideră că există o componentă genetică care predispune la un comportament psihopat. Dacă un copil nu are caracteristici care să îl stimuleze să dezvolte legături, interacţiunea părinte-copil este afectată şi, de cele mai multe ori, relaţia dintre cei doi este una slabă. Un astfel de copil nu ştie să aibă încredere în propriii părinţi şi nu va avea încredere nici în cei din jurul său. Sentimentul de neîncredere îi domină întreaga existenţă. Simte că trebuie să îi controleze şi să îi manipuleze pe ceilalţi, deoarece nu poate avea încredere decât în sine însuşi. Copilul neîncrezător devine un adult cu tulburări de personalitate, devine un antisocial (un psihopat). Nu există niciun remediu pentru această tulburare.

Cline prezintă profilul unui copil cu tulburări de comportament:

1.Lipsa capacităţii de a-şi exprima afecţiunea;
2.Comportament autodistructiv;
3.Manifestă cruzime faţă de ceilalţi;
4.Falsitate;
5.Are tendinţa de a fura, de a acapara, de a se îmbuiba cu mâncare;
6.Vorbire defectuoasă;
7.Probleme legate de control;
8.Lipsa prietenilor în locurile publice;
9.Probleme de vedere;
10. Părinţi supăraţi şi ostili;
11. Interes faţă de foc, sânge şi cuţite;
12. Manifestă o simpatie superficială faţă de persoanele necunoscute;
13. Are probleme legate de procesul de învăţare;
14. Un tip particular de patologie a minciunii.
(Cline, 1979, p.128, Magid şi McKelvey, 1987, p.13-14).

Hare (1986) prezintă profilul unui adult psihopat:

1.Dezinvoltură / şarm superficial;
2.Un sentiment foarte puternic al propriei valori;
3.Nevoia de stimulare / tendinţa de a se plictisi foarte repede;
4.Minciună patologică;
5.Înşelător / manipulator;
6.Lipsa remuşcărilor sau a sentimentului de vină;
7.Afecţiune superficială;
8.Împietrit / lipsit de empatie;
9.Stil de viaţă parazit;
10. Control slab al propriului comportament;
11. Viaţă sexuală promiscuă;
12. Probleme de comportament manifestate de timpuriu;
13. Lipsa unor planuri realiste pentru viitor;
14. Impulsivitate;
15. Iresponsabilitate;
16. Eşuează în a-şi asuma răspunderea pentru propriile acţiuni;
17. Multe relaţii de scurtă durată;
18. Delincvenţă juvenilă;
19. Anularea libertăţii condiţionate;
20. Versatilitate criminală.
(Hare, 1986, Magid şi McKelvey, 1987, p.14, Schroeder, Schroeder şi Hare, 1989).

PERSPECTIVA RELIGIOASĂ

Constiinţa îşi are originea în Dumnezeu

„Dintre toate creaturile Sale, Dumnezeu l-a înzestrat numai pe om cu o conştiinţă, care să îl ajute să înţeleagă Legea divină, şi cu o inimă capabilă să iubească această lege sfântă, dreaptă şi bună. Din partea omului se aşteapta ascultare imediată şi totală” (White, Mesaje selectate, p.253).

Dumnezeu i-a încredintat omului anumite talente: un intelect care dă naştere ideilor, o inimă, prin care Dumnezeu Îşi revarsă binecuvântările asupra celorlalţi, o conştiinţă care îl convinge pe om de păcat” (White, Consejos sobre Mayordomia Cristiana, p.120).

În capitolul 3 din Genesa, este menţionată pentru prima oară conştientizarea păcatului: Adam şi Eva şi-au dat seama că erau goi. „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi; au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.” (Genesa 3,7) Înainte, conştiinţa îi lăuda, ulterior i-a condamnat.

Dezvoltarea conştiinţei

„Atunci când conştiinţa este călcată în picioare, ea se degradează din ce în ce mai mult. Pentru a se păstra curată, conştiinţa are nevoie de veghere constantă şi de rugăciune permanentă. (White, Minte, caracter, personalitate, p.321; Mărturii, vol.II, p.90-91).

„Dacă tinerii se roagă şi veghează, Dumnezeu le păstrează conştiinţa sensibilă şi viziunea cât mai clară, pentru a putea discerne înşelătoriile duşmanului şi pentru a deveni rezistenţi în faţa ispitelor” (White, Mărturii, vol.III, p.373).

PERSPECTIVA BIBLICĂ

Cuvântul „conştiintţa” nu este folosit în Vechiul Testament. În general, este folosit termenul „inimă”.

În Noul Testament, termenul „conştiinţă” face referire la un ghid moral general.

Romani 2,14-15: „(...) ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseste cugetul lor (...)”.

2Corinteni 4,2: „(...) ci prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu”.

1Petru 3,16: „Având un cuget curat, pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău”.

Romani 9,1-4: „Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfant, îmi este martor” (conştiinţa trebuie sfinţită şi adusă în conformitate cu voinţa Duhului Sfânt).

Evrei 9,13-14: „(...) cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul de faptele voastre moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!”

1Corinteni 8,7-12: „Dacă păcătuiţi astfel împotriva fraţilor şi le răniţi cugetul lor slab, păcătuiţi împotriva lui Dumnezeu”.

Sfânta Scriptură descrie funcţiile conştiinţei, precum şi diferitele tipuri de conştiinţă, indicând în mod clar faptul că ea poate fi un ghid sigur sau nesigur pentru comportament”.

TIPURI DE CONŞTIINŢĂ
FUNCŢII ALE CONŞTIINŢEI
BUNĂ – Fapte 23,1
CURATĂ – Fapte 23,1
RĂNITĂ – 1Cor 8,12
SLABĂ – 1Cor. 8,7
MURDARĂ – Tit 1,15
CURĂTITĂ – Evrei 9,14
REA – Evrei 10,22
TOCITĂ– 1Tim. 4,2
Dă mărturie – Romani 2,25
Convinge de păcat – Ioan 8,9
Mărturiseşte despre Dumnezeu – 2Corinteni 1,12

Ellen White a scris mult despre conştiinţă, arătând o serie de modalităţi prin care aceasta poate fi zidită sau degradată.

Aspecte care întăresc conştiinţa:

1)Relaţia cu Hristos sfinţeşte conştiinţa;
2)Studiul Bibliei;
3)Rugăciunea;
4)Evitarea acţiunilor/lucrurilor care slăbesc conştiinţa;
5)Rugăciune pentru o conştiintţă sensibilă şi pentru discernământ;
6)Să facem ceea ce ne îndeamnă conştiinţa;
7)Respingerea gândurilor nesfinte;
8)Îndeplinirea cu bucurie a îndatoririlor vieţii;
9)Harul lui Hristos biruie sentimentul de vinovăţie;
10) Respectarea reformei sanitare.

Aspecte care denaturează conştiinţa:

1)Participarea la distracţii frivole;
2)Îngăduirea apetitului;
3)Egoismul;
4)O minte care divaghează;
5)Imaginaţie necontrolată.

„Distracţiile frivole, moda şi satisfacerea apetitului – împietresc inima şi slăbesc conştiinţa în aşa măsură încât omul nu mai aude vocea adevărului” (White, Patriarhi şi profeţi, p.600-601).

„Când omul neglijează invitaţiile, reproşurile şi avertizările Duhului Sfânt, conştiinţa lui slăbeşte; la următoarea atenţionare, omului îi va fi şi mai greu să asculte. Lucrul acesta se întamplă la fiecare ocazie” (White, Mărturii, vol.V, p.120).

Modalităţi prin care conştiinţa poate fi sensibilizată:

1)Harul lui Dumnezeu învinge sentimentul de vinovăţie;
2)Studiul Scripturii;
3)Comuniunea cu Dumnezeu;
4)Respectarea legilor sănătăţii.

„Trebuie să rezistăm, să biruim înclinaţiile, să ascultăm vocea conştiinţei fără a murmura, să ne luăm angajamente, să ne ţinem în frâu voinţa şi să ne controlăm impulsurile” (White, Mărturii, vol.V, p.69).

„Omul se poate converti, poate deveni conştient de toate răutăţile şi nedreptătile comise vizavi de semenii săi, se poate schimba, dar, cicatricele unei conştiinţe rănite rămân pentru totdeauna” (White, 3 SDA Bible Comentary, p.1158).

„Hristos este Singurul care poate să redea sănătatea capacităţilor morale şi mentale. Inima omului poate primi căldura dragostei lui Dumnezeu; capacitatea lui de înţelegere poate deveni clară şi matură; conştiinţa sa poate deveni luminată şi curată; voinţa poate fi sfinţită şi pusă sub controlul Duhului Sfânt (...)”. Alegeţi cui vreţi să slujiţi! (White, Mărturii, vol.II, p.565).

Referinţe adiţionale: Tit 1,15; 1Timotei 4,2; Fapte 24,16; Timotei 1,5;
White, Mărturii, vol.IV, p.254;

ROLUL CONŞTIINŢEI ÎN DEZVOLTAREA CARACTERULUI

Conştiinţa reprezintă un ghid pentru dezvoltarea caracterului. Având în vedere faptul că „Dumnezeu ne-a dăruit conştiinţa pentru a putea respecta şi împlini Legea Sa cea Sfântă”, caracterul fiind, în cele din urmă, judecat pe baza Legii, conştiinţa este absolut necesară în dezvoltarea caracterului. Fără conştiinţă, nu ar exista un fundament pe baza căruia să fie edificat caracterul.

„Cea mai mare nevoie a lumii este aceea de oameni care nu se vând şi nu se pot cumpăra; oameni care să fie cu adevărat sinceri în adâncul sufletului lor; oameni care să nu se teamă să numească păcatul pe nume; oameni a căror conştiinţă să fie atât de loială faţă de datorie, precum este acul busolei; oameni care să rămână de partea dreptăţii chiar dacă s-ar prăbuşi cerurile” (White, Educaţie, p.57).

SUGESTII PRACTICE

DEZVOLTAREA CONŞTIINŢEI

Crearea unor oportunităţi pentru dezvoltarea unei relaţii bune cu propriul copil. Relaţia cu tatăl este esenţială pentru dezvoltarea sentimentului de încredere, asigurând fundamentul pentru dezvoltarea conştiinţei.

a)Fii principalul purtător de grijă al copilului tău, atât în copilăria timpurie, cât şi ulterior!
b)Acordă atenţie nevoilor fizice şi emoţionale ale copilului!
c)Oferă-i dovezi ale dragostei tale!
d)Acordă-i suficiente posibilităţi de apropiere emoţională!
e)Fii lângă el în momentele în care are nevoie de tine!

Fii rezonabil în legătură cu tot ceea ce îţi cere! Nu aştepta perfecţiune! Lasă-l să greşească şi să înveţe din propriile greşeli!

Motivează-l pe copil vizavi de talentele sale! Nu îl subaprecia!

Stabileşte o serie de reguli clare pentru comportamentul copilului! Nu îl pedepsi în ziua următoare... dacă a greşit azi! Copilul va face confuzie între ceea ce este bun şi ceea ce nu este bun.

Primii ani ai copilăriei sunt cei mai importanţi pentru dezvoltarea conştiinţei. Ai grijă ca mesajele pe care i le transmit copilului persoanele cele mai importante (mamă, tată, bunici, bonă, Biserică, grădiniţă etc.) – să fie aceleaşi (atât în ceea ce priveşte lucrurile bune, cât şi în ceea ce priveşte lucrurile rele).

Ai grijă ce pedepse îi aplici atunci când are un comportament neadecvat! În felul acesta, copilul va învăţa faptul că un comportament necorespunzător atrage consecinţe nedorite.

Copiii fac exact ceea ce ne văd pe noi că facem, nu ceea ce le spunem să facă. Prin urmare, trebuie să fim foarte atenţi la exemplul pe care îl oferim.

Conştiinţa copilului trebuie educată pe baza Bibliei şi a istoriilor prezentate în ea. În felul acesta, caracterul copilului se va dezvolta în mod favorabil.

Fiţi atenţi la momentele în care copilul are mustrări de conştiinţă. Sentimentul de vină este un semnal al dezvoltării conştiinţei. Uneori, sentimentul de vină este suficient pentru ca cel mic să îşi schimbe comportamentul. Dacă pedeapsa este mult prea dură, atunci sentimentele de vină vor fi distruse, în locul lor apărând ranchiuna.
CĂRŢI RECOMANDATE:

Callahan, Sydney Cornelia. (1991). In good conscience: Reason and Emotion in Moral Decision Making.

Graham, Douglas. (1972). Moral learning and development: Theory and research, pp. 81-90.

Habenicht, Donna J. (2000). Enséñales a amar, capitulo 6.

Hoffman, Martin L. (1971). Development of internal moral standards in children. In Merton Strommen (Ed.), Research on Religious Development, pp. 246-252.

Kagan, Jerome. (1983). Classification of the child. In Paul Mussen (Ed.), Handbook of child psychology, pp. 542-547.

Magid, Ken & McKelvey, Carole. (1988). High risk: Children without a conscience.

Capitolul 13

Modelarea

Care este rolul exemplului în dezvoltarea caracterului? Când, unde şi cum apare învăţarea prin intermediul exemplului? Care sunt unele dintre rezultatele cele mai semnificative ale cercetărilor referitoare la exemplu? Cum pot părinţii şi profesorii să îmbunătăţească efectele exemplului asupra dezvoltării caracterului copiilor?
General

Modelarea apare în multe tipuri diferite de relaţii: părinte-copil şi fraţi, profesor-elev, pastor-congregaţie, prieteni, colegi şi comunitate. Modelarea apare, de asemenea, şi în alte situaţii incluzând atmosfera generală a căminului, mediul ambiant al şcolii, comunitatea, filmele, teatrul, televiziunea şi alte medii de comunicare şi povestiri. De asemenea, joacă un rol important în viaţa religioasă, în formarea unei relaţii cu Hristos a învăţa să te rogi şi ascultarea povestirilor biblice.
Modelarea constantă afectează individul, fie pozitiv, fie negativ. Un individ poate decide să utilizeze modelarea într-o manieră pozitivă, abordând comportamente pozitive şi alegând într-un mod conştient modele selecte, evitând modelele negative.
S-au finalizat diferite studii cu privire la efectul modelării în câmpul psihologiei sociale. Studile cele mai faimoase au fost cele finalizate de Milgram, Asch şi Bandura. Solomon Asch (1952) a finalizat un studiu în care li s-a cerut subiecţilor să compare lungimea liniilor. Când au fost puşi într-o cameră cu 7 sau 8 colegi care au dat toţi acelaşi răspuns incorect, 33,2% dintre subiecţi au dat, de asemenea, acelaşi răspuns incorect.
Stanley Milgram (1964) a studiat supunerea la forme de autoritate. Subiectul trebuia să administreze descărcări electrice, care veneau de la blânde la progresiv periculoase, atunci când se dădeau răspunsuri incorecte într-o probă de învăţare. Chiar şi atunci când descărcările ajungeau la nivele periculoase, subiecţii continuau să le administreze la cererea unei forme de autoritate.
Albert Bandura este principalul cercetător contemporan în procesul modelării (teoria învăţării sociale). Studiile sale de laborator cu copii şi păpuşi Bobo sunt acum faimoase. Aceste experimente au demonstrat că copiii care văzuseră scene de agresiune filmate, mai târziu imitau exact aceleaşi scene împotriva păpuşilor Bobo (Bandura, Roos, 1963). În aria comportamentului social (acţiuni de felul cooperării, ajutorarea altora şi împărtăşirea) studiile abordează în general studiul empatiei, controlul propriu şi prietenia. Bandura însuşi a cercetat această arie extinsă, dar studiile sale demonstrează că comportamentul uman se învaţă şi este menţinut atât de recompense anticipate, cât şi de recompense imediate. Noile comportamente pot fi învăţate prin imitarea altora (modelare socială, încurajare locţiitoare), persoana învaţând normele altora şi începând a consolida personal propriul său comportament (Bandura, 1977).
Într-un experiment de grup, grupul care a ascultat combaterea argumentelor împotriva anumitor fapte avea credinţa mai puternică şi cea mai mare acceptare a acestor fapte (McGuire). Acest lucru are implicaţii puternice pentru mediile religioase.
Sunt patru faze în învăţarea modelelor:
1.Faza de atenţie – Se acordă atenţie modelelor de capacitate înaltă, stadiu social înalt şi experienţă. Caracteristicile studentului (dependenţă, stimă proprie, afecţiune) şi încurajările de a încerca au influenţă dacă se va da atenţie unui model.
2.Faza de reţinere – Acordarea atenţiei modelului şi punerea la vedere în memoria pe termen lung este necesar pentru a asigura reţinerea.
3.Faza de reproducere - Imagini sau chei ale memoriei verbale conduc la realizarea reală a comportamentului. Acesta se perfecţionează prin intermediul consimţământului expres, chei ale poziţiei corporale şi retroalimentacion de îndreptare.
4.Faza de motivare – Este mai uşor ca comportamentul să ajungă să se realizeze dacă este încurajat. (Adaptat după Gage şi Berliner, Psihologia educaţională, 3ra. Ed., pp. 334-342).
Cercetările cu privire la modelare sunt incomplete dar sugerează că un model care cedează în situaţii specifice slăbesc rezistenţa copilului în faţa tentaţiei. Absenţa modelului sau a unui model care nu cedează, are un efect redus.
Alte rezultate ale investigaţiilor legate de motivare sunt:
Modelarea negativă pare a fi mai eficientă pentru deschiderea comportamentului, decât modelare pozitivă.
Agresivitatea poate fi învăţată prin modelare.
Este mai uşor ca modelarea să restrângă efectul de control al impulsurilor din trecut şi al autonegării proprii la consolidarea controlului propriu şi a negării proprii.
Lumea tinde să ia ca model oamenii sus-puşi în ce priveşte stima sau ataşamentul. Prestigiul, puterea, competenţa - toate afecteză modelarea.
Este mai uşor ca un individ să ia drept model o comunitate în care să găsească căldură şi acceptare.

Modelarea părinţilor
Părinţii îl reprezintă pe Dumnezeu în faţa copiilor lor
„Ferice de copilul în care asemenea cuvinte trezesc iubire, recunoştinţă şi încredere; de copilul pentru care tandreţea, dreptatea şi îndelunga răbdare a tatălui, a mamei şi a învăţătorului oferă o pildă a iubirii, dreptăţii şi îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; de copilul care, prin încredere, supunere şi respect faţă de protectorii săi pământeşti, învaţă să aibă încredere, să se supună şi să-L respecte pe Dumnezeul lui. Cel care transmite un asemenea dar copilului sau elevului său, l-a înzestrat cu o comoară mai preţioasă decât bogăţia tuturor veacurilor, o comoară care este la fel de trainică precum veşnicia” (White, Educaţie, p.245).
„Taţii, mamele şi învăţătorii trebuie să aprecieze mai mult responsabilitatea şi cinstea pe care a pus-o Dumnezeu asupra lor, făcându-i, faţă de copil, reprezentanţi ai Săi. Caracterul dat pe faţă în legăturile de zi cu zi, pe care le au cu acesta, vor traduce copilului, pentru bine sau pentru rău, aceste cuvinte ale lui Dumnezeu...” (White, Educaţie, p.244, 245).

Copiii imită comportamentul părinţilor
„Relaţia dintre părinţi poate că are mai mult de-a face cu ceea ce putem numi stilul de viaţă al familiei decât cu oricare alt aspect al comportamentului părinţilor. Dacă există toleranţă, respect şi ataşament între părinţi, toţi copiii vor tinde să reflecte aceste caracteristici în propria lor personalitate şi în relaţia lor unii cu ceilalţi” (Forer, Birth Order and Life Roles, p. 16).
„În mod real pare rezonabil să spunem că, aproape la un nivel surprinzător, fiecare copil învaţă să simtă şi să acţioneze psihologic şi moral, ca tipul de persoană al tatălui şi mamei sale manifestat în relaţia lor cu el... Concluzia generală pare să indice faptul că caracterul unui copil este produsul direct sau aproape o reproducere directă, a manierei în care părinţii săi l-au tratat. Cum sunt ei cu el, aşa este el cu toţi ceilalţi” (Peck & Hivghurst, p. 177, 178).
„Copiii îşi imită părinţii; aşadar, trebuie acordată mare atenţie în a le oferi exemple corecte. Părinţii care sunt buni şi politicoşi acasă, şi în acelaşi timp fermi şi categorici, vor vedea aceleaşi trăsături manifestate în copiii lor. Dacă ei sunt integri, cinstiţi şi onorabili, copiii lor se prea poate să semene cu ei în aceste particularităţi. Dacă ei Îl respectă pe Dumnezeu şi I se închină, copiii lor, instruiţi în acelaşi fel, nu vor uita, de asemenea, să-I slujească” (White, Mărturii 5, pp. 319-320).
„Daţi copiilor voştri un exemplu a ceea ce doriţi ca ei să fie...” (White, Îndrumarea copilului, p. 204).
Referinţe adiţionale: White, Căminul adventist, pp.242, 381; White, Îndrumarea copilului, pp.220, 203,455; White, 2 Spiritual Gifts, 291; White, Mărturii 4, 621.

Modelarea altor persoane semnificative
Profesori
„Profesorii trebuie să facă pentru elevii lor mai mult decât să împărtăşească cunoştinţele cărţilor. Poziţia lor ca îndrumători şi instructori ai tinerilor este de cea mai mare responsabilitate, deoarece le-a fost încredinţată lucrarea de a forma mintea şi caracterul. Cine începe această lucrare trebuie să aibă un caracter bine echilibrat şi simetric. Trebuie să fie rafinaţi în purtare, ordonaţi în îmbrăcăminte, atenţi în obiceiuri; şi trebuie să aibă acea adevărată curtoazie creştină care câştigă încrederea şi respectul. Însuşi profesorul ar trebui să fie ceea ce doreşte să devină elevii săi” (White, Sfaturi pentru profesori, p. 64).
„Profesorii temători de Dumnezeu vor practica fiecare principiu pe care caută să-l imprime în mintea copiilor” (White, Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 65).
Referinţe adiţionale: White, Sfaturi cu privire la lucrarea Şcolii de Sabat, pp. 206, 207; White, Educaţie, p. 277.

Colegi
Studiul lui Solomon Asch, menţionat anterior în acest capitol, a demonstrat puterea modelării de către colegi. Alte studii au determinat de asemenea puterea consensului grupului. Sherif (1936) a descoperit că atunci când o persoană este confruntată cu ambiguitate în lumea socială care o înconjoară şi există o lipsă de criterii obiective, indivizii stabilesc şi aderează la adevărul colectiv ca la o soluţie.
Hall şi Cairns (1984) au studiat comportamentul agresiv al copiilor şi dacă acesta este rezultatul modelării sau a reciprocităţii sociale. Rezultatele au demonstrat că deşi modelarea a fost întâlnită ca furnizor de informaţii cu privire la comportamente acceptabile într-un ambient familial pentru un copil, „În mod virtual, toate aspectele efectului tradiţional ale modelării au fost alterate semnificativ de contribuţia puternică a altor acţiuni actuale ale copilului (factorul de reciprocitate socială)” (Hall, W. & Cairns, 1984, p. 744). „Agressive behavior in children: An outcome of modeling or social reciprocity. Developmental Psychology, 20, 739-745”.
„Elevii mai mari din şcolile noastre trebuie să-şi amintească că stă în puterea lor formarea obiceiurilor şi practicilor studenţilor mai mici; şi trebuie să încerce să profite de fiecare ocazie. Vor reuşi să nu-i predea prin influenţa lor pe colegii lor în mâinile inamicului” (White, Sfaturi pentru profesori, p. 215).
„Trebuie amintit că tineri îşi formează obiceiuri care vor decide, în nouă din zece cazuri, viitorul lor. Influenţa anturajurului pe care-l frecventează, întovărăşirile pe care le formează şi principiile pe care le adoptă le vor purta toată viaţa” (White, Mărturii 4, p. 426).
Lecturi adiţionale: White, Sfaturi pentru profesori, p. 212; White, Semnele timpului, noiembrie, 3, 1881, 482.1.

Adulţi
„Este mult mai important, atunci, să-i oferi copilului un ideal care să fie etic, decât să-l învăţăm ce comportament este etic. Dacă are admiraţie pentru un astfel de ideal, va ajunge mult mai aproape de dezvoltarea unui caracter moral” (Ligon, 1935, p. 334).
„Dacă cei mai mari manifestă un spirit libertin, aspru şi lipsă de simpatie, copiii îl vor manifesta, de asemenea şi caracterul lor nu va fi format în conformitate cu modelul divin” (White, Sfaturi cu privire la lucrarea Şcolii de Sabat, p. 94).
„Adulţii, de asemenea, sunt schimbaţi de procesul de identificare. Când doreşte ca ceva ce un om admiră sau iubeşte să intre în viaţa sa, viaţa sa va fi practic schimbată de acea persoană” (Ligon, 1935, p. 367).
Lecturi adiţionale: 1 Timotei 4:12.

Isus Hristos – modelul perfect

„Niciodată nu va cunoaşte sufletul uman fericirea până când nu va fi supus pentru a fi modelat de Duhul lui Dumnezeu. Duhul potriveşte sufletului înnoit modelul, Isus Hristos” (White, Review and Herald, 73, No.34, August 25,1896:387).
“El este modelul nostru de bunătate. Încă de la începutul lucrării Sale, oamenii au început să înţeleagă mai clar caracterul lui Dumnezeu” (White, Minte, caracter şi personalitate, p. 187).
„Când cineva se îndepărtează de imperfecţiunile umane pentru a-l contempla pe Isus, se va realiza în caracter o transformare divină. Spiritul lui Hristos, când lucrează la inimă, îl transformă în imaginea sa. Atunci va fi străduinţa voastră în a-L preamări pe Isus” (White, Palabras de Vida del Gran Maestro, p.170).
Referinţe adiţionale: 1 Petru 2:21; Ioan 13:15; 1 Cor. 1:11; Rom. 14:7; 1 Cor.11:1; 1 Tim. 4:12; 2 Cor. 3:18; 1 Ioan 2:6; White, Palabras de Vida del Gran Maestro, p.160, 161; White, Mărturii 1, p. 505; White, Mărturii 5, p. 306.

Lecturi sugerate

Bandura, Albert. Social Learning Theory.

Gage, N. And Berliner, D. Educational Psychology, 3rd ed., capítulo 14.

Bryan, James H. “You Will Be Well Advised to Watch What We Do Instead of What We Say”. In Moral Development: Current Theory and Research, edited by David J. DePalma and Jeanne M. Foley, pp.95-111 (chapter on development of hypocrisy).

Fowler, John M. The Concept of Character Development in the Writings of Ellen G. White,
Doctoral Dissertation.

Habenicht, Donna y Kornieczjuk, Victor. Educational psychology: A Christian perspective, chapter on modeling.

Psicheler, Genevieve. The psychology of social influence.

Tumangday, Miriam . Albert Bandura and Ellen G. White: A comparative study of their concepts of behavior modification through modeling, pp. 196-207.

Capitolul 14
Instruire
Care este rolul instruirii în dezvoltarea caracterului? Cum afectează instruirea dezvoltarea conştiinţei? Dar a caracterului? Ce metodă utiliza Isus în învăţăturile sale concentrate pe dezvoltarea caracterului? Care este rolul cunoaşterii, a sentimentelor (atitudinilor) şi a acţiunilor în procesul instruirii, pentru dezvoltarea caracterului? Cum pot fi utilizate întrebările pentru a extinde efectiv dezvoltarea caracterului? De ce povestirile sunt o metodă atât de eficientă în dezvoltarea caracterului? Cum pot fi utilizate cu mai multă eficienţă? Cum pot, părinţii şi profesorii, să utilizeze instruirea într-un mod mai efectiv pentru a exercita o influenţă asupra dezvoltării caracterului copiilor?
Multe cercetări au abordat metodele de instruire pentru a preda valori morale, incluzând lucrarea lui Kohlberg, cu „Societatea dreaptă”, evidenţierea în clarificarea valorilor şcolilor umaniste şi cercetarea referitoare la predarea valorilor. Principalele modele pentru educaţia morală au fost rezumate în capitolul 8.
Rezultatele investigaţiilor au fost mixte, cu unele studii ce arată o influenţă clară a instruirii în judecata morală, pe de o parte, şi altele care sugerează că instruirea nu este efectivă în a produce acţiuni morale într-o bază consistentă. Majoritatea studiilor au evidenţiat schimbări în raţionamentul moral unde pare că instruirea are în general un efect pozitiv. Măsurarea componentei acţiunii morale a fost dificilă şi rezultatele cercetărilor sunt ambigue. Poate că problema constă în tehnicile de măsurare, iar nu în efectivitatea instruirii.
Recent, cercetarea lui Lickona (1991) l-a purtat prin toate Statele Unite ale Americii de Nord şi Canada. El descrie opt proiecte şcolare de excelenţă care au fost realizate pentru a promova valorile pozitive şi bunul caracter. Unele dintre aceste proiecte au fost copiate de către alte şcoli prin intermediul sistemelor şcolare în multe state. Deşi Lickona recunoaşte că aceste eforturi nu au trecut de critica riguroasă a investigaţiilor ştiinţifice, îşi manifestă optimismul atunci când afirmă că indicatorii timpurii sunt încurajatori. Ca exemplu, menţionează că evaluarea cea mai extinsă dintre toate programele educative referitoare la valori – Child Development Project din statul California, sprijinit financiar de Hewlett Foundation – a demonstrat diferenţe statistice între şcolile ce utilizează programul şi alte şcoli care nu utilizează programul în patru domenii: comportament în sala de clasă, comportament în timpul jocurilor libere, abilitate de a rezolva probleme sociale şi dedicare pentru valorile democratice.
S-a acordat foarte puţină atenţie, dacă într-adevăr s-a acordat, studierii efectelor instruirii părinţilor în caracterul moral al copiilor lor. Înţelepciunea vremii sugerează o influenţă puternică. Cu siguranţă că Dumnezeu a fost foarte clar în a le da părinţilor o puternică responsabilitate în predarea valorilor morale copiilor lor.

Instruirea în cămin
„... Asupra părinţilor cade obligaţia de a oferi instruire fizică, mentală şi spirituală. Trebuie să fie obiectivul oricărui părinte acela de a asigura pentru copilul său un caracter bine echilibrat, simetric... Trebuie să se pornească de la un fundament corect, să se construiască o platformă putenică şi stabilă; şi apoi, zi după zi, să se înainteze cu lucrarea de zidire, curăţare şi perfecţionare” (White, Sfaturi pentru profesori, p. 103).
„Învăţăturile primite în copilărie ne vor urmări pe parcursul întregii vieţi” (White, Îndrumarea copilului, p. 161).
„...nu trebuie să-i lase pe copii să ghicească ce este bine, ci ar trebui să le arate calea în termeni ce nu pot fi înţeleşi greşit şi să-i înveţe să umble pe ea” (White, Îndrumarea copilului, p. 81).
„Copiii pot ajunge să fie creştini deşi au o experienţă proporţională cu vârsta lor. Asta e tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la ei. Trebuie să fie educaţi în lucrurile spirituale; iar părinţii trebuie să le ofere toate ocaziile pentru formarea caracterului lor asemenea acelui al lui Hristos” (White, Palabras de vida del Gran Maestro, p.62).
Referinţe adiţionale: Deuteronom 6:6,7; Proverbe 22:6; Matei 5:19. White, Lucrarea misionară medicală, p.93, 299, 300.

Sabatul şi instruirea în natură
Sabatul asigură o ocazie excelentă pentru instruirea ce dezvoltă caracterul atât în biserică cât şi în sala de clasă.
„Întrucât Sabatul este memorialul puterii creatoare, el este ziua mai presus de oricare alta, în care ar trebui să ne familiarizăm cu Dumnezeu prin lucrările Sale. În mintea copiilor, chiar noţiunea de Sabat ar trebui să fie legată de frumuseţea lucrurilor naturale... Prin astfel de strângeri laolaltă, părinţii îi pot lega pe copii de inimile lor şi astfel de Dumnezeu, prin legături care nu pot fi rupte niciodată” (White, Educaţie, p. 251).
„Învăţaţi-i pe copii să-L vadă pe Hristos în natură... învăţaţi-i să vadă iubirea Lui în toate lucrările minunate ale creaţiunii. Nu-i obosiţi cu rugăciuni lungi şi cu poveţe plictisitoare, ci, prin parabole din natură, învăţaţi-i ascultarea de legea lui Dumnezeu” (White, Îndrumarea copilului, p. 506).
Unele lecţii ce se pot învăţa din natură:
Legile controlează natura şi legile controlează vieţile noastre. Doar în ascultare putem găsi adevărata fericire.
Legea misiunii – fiecare lucru creat are un scop – fiecare contribuie la viaţa lumii şi astfel şi-o asigură pe a sa proprie.
Semănarea credinţei.
Germinarea vieţii spirituale.
Efectul urmează cauza.
Viaţă după moarte.
Încredere.
Independenţă.
Grija lui Dumnezeu pentru creaturile sale.
Adaptarea şi culoarea protectoare sunt unele dintre protecţiile lui Dumnezeu pentru creaturile sale.
„Copilului mic, incapabil încă de a învăţa de pe pagina tipărită sau de a fi introdus în ordinea stabilită din sala de clasă, natura îi prezintă o sursă inepuizabilă de instruire şi încântare... Cele nevăzute sunt ilustrate prin cele văzute. Pe orice lucru de pe pământ, de la cel mai semeţ copac al pădurii până la lichenul care se prinde de stâncă, de la oceanul nemărginit până la cea mai măruntă scoică de pe plajă, ei pot privi chipul şi semnătura lui Dumnezeu” (White, Educaţie, p. 100).
„Cu toate acestea, chiar şi copilul, venind în contact cu natura, va găsi motive pentru a fi nedumerit. Nu va putea să nu descopere lucrarea unor forţe antagoniste. În acest punct are natura nevoie de un interpret. Privind asupra răului manifestat până şi în lumea naturală, toţi au de învăţat aceeaşi lecţie tristă - "Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta"” (White, Educaţie, p. 101).
Instruirea lui Isus
Când Isus a trăit pe pământ învăţarea a fost una dintre principalele sale activităţi. El a învăţat în mod individual, în grupuri mici şi în grupuri mari. Văzând că pricipalul scop al instruirii sale era să trezească înţelegerea spirituală şă să edifice caracterul în ascultătorii săi, metodele sale de instruire asigură un model pentru activităţile noastre de învăţare.
„După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.” Matei 7:28,29.
Caracteristici ale învăţării lui Isus
Caută fiecare dintre aceste texte şi scrie ce metodă utiliza Isus:
Matei 9:35,36 _________________________________________________________________

Matei 22:16 _________________________________________________________________

Matei 7:28,29 _________________________________________________________________

Marcu 2:15-17_________________________________________________________________

Ioan 4:1-42 _________________________________________________________________

Luca 10:38-41 _________________________________________________________________

Luca 14:1-9 _________________________________________________________________

Luca 19:1-7 _________________________________________________________________

Luca 19:10 _________________________________________________________________

Isus a stabilit o atmosferă de încredere şi compasiune. A utilizat o varietate de metode în predarea sa şi a acordat atenţie individului la fel a şi mulţimii.
Ghid pentru învăţare (de Evelyn Witter)
Te-ai gândit vreodată la Noul Testament ca la un ghid pentru învăţare? Studiază viaţa lui Isus; vei găsi în El cel mai mare ajutor pe care-l poţi spera.
1.Isus a învăţat prin cuvânt şi prin faptă, prin ilustrare, povestiri şi întrebări. Lecţiile sale aveau introducere, cuprins şi încheiere.
2.Isus a utilizat ilustraţii efective, alăturând unei declaraţii a unui principiu general un exemplu concret. Figurile sale de stil făceau clar adevărul chiar şi pentru cei mai puţin educaţi.
3.El era un narator de povestiri minunat. Povestirile sale erau simple, pline de acţiune şi aveau un scop bine definit.
4.El punea întrebări bune, făcând în aşa fel ca ascultătorii săi să se gândeascâ până la găsirea adevărului.
5.Învăţătura lui Isus era în acelaşi plan cu experienţa ascultătorilor săi.
6.El învăţa ceea ce era esenţial. El lua marile principii ale fiecărui lucru şi le făcea clare.
7.Isus întotdeauna îşi ducea lecţiile sale la o concluzie bine definită.
8.Isus învăţa atât prin ceea ce făcea, cât şi prin ceea ce spunea.
9.Isus era personificarea a tot ceea ce învăţa, exemplul unei vieţi perfecte.

Procesul de instruire

Instruirea religioasă tinde să fie puternică în cunoaştere; cu toate acestea, scopul final al educaţiei religioase este acţiunea. Sentimentele (atitudinile) în mod frecvent împiedică ca cunoaşterea să se traducă în acţiune (comportament).
Cunoaştere
Fapte: Ce spune Biblia?
Înţelegere: Eu înţeleg semnificaţia lecţiei.

Atitudine
Sentiment: Profesorului îi pasă de mine (lui Dumnezeu îi pasă).
Înţelegere: Ce semnifică aceasta pentru mine în mod personal?
Motivare: Eu vreau să-i fiu pe plac lui Dumnezeu, părinţilor, profesorilor.
Acţiune
Aplicaţie: Această lecţie mi se aplică mie.
Convingere: „Eu trebuie.”
Decizie: „Eu voi reuşi să o fac.” (cu ajutorul lui Dumnezeu).
Practica: Eu fac ceva cu privire la acest lucru.

Credinţa în Isus şi convingerea Duhului Sfânt lucrează prin intermediul tuturor acestora. Cunoaşterea singură nu este suficientă – demonii cred şi tremură. Cunoaşterea trebuie să influenţeze sentimentele şi acţiunile. Convingerea Duhului Sfânt joacă un rol important. Hristos întotdeauna îi conducea pe ascultătorii săi spre acţiune: „Du-te... şi să nu mai păcătuieşti.” Respnsabilitatea noastră este cu privire la acţiune. Cunoaşterea fără angajament la acţiune îl poate imuniza pe copil sau pe adult împotriva religiei. Ajunge să fie insensibil la necesitatea răspunsului acţiunii.
Pentru transformarea cunoaşterii în acţiune:
1)Prezentarea problemei.
2)Găsirea principiului biblic.
3)Discutarea folosului acestui principiu.
4)Cererea unui angajament.
5)Rugăciune.
6)Împărtăşirea experienţelor în urma acţiunilor realizate (cu dată ulterioară).

Referinţe adiţionale: Matei 28:19,20; Tit 2:10; Psalmul 32:8; Matei 7:29; Ioan 3:2;
1 Tim. 6:2, 3; Evr. 5:12; Luca 20:21.

Instruirea în şcoală

„Instruirea morală este o componentă necesar a programelor de educaţie morală şi îi poate ajuta pe educatori să promoveze moralitatea raţională şi să-i încurajeze pe elevi să evite extremele de fanatism moral şi nihilism” (Hyland, 1986, p. 127).
„Există o nouă conştienţă a faptului că curriculumul academic a fost un uriaş adormit în educaţia valorilor” ( Lickona, 1991, p. 162).
„Curriculumul academic este afacerea principală a şcolilor. Am pierde o mare oportunitate dacă am eşua în folosirea curriculumului ca vehicul pentru dezvoltarea valorilor şi a conştiinţei etice” (Lickona, 1991, pp. 162, 163).
“Caracterul lui Napoleon Bonaparte a fost într-o mare măsură influenţat de educaţia pe care a primit-o în copilărie. Educatori lipsiţi de înţelepciune i-au inspirat dorinţa de a cuceri, confecţionându-i armate în miniatură şi aşezându-l în fruntea lor drept comandant. Aceea a fost perioada în care s-au pus temeliile carierei sale sângeroase şi pline de războaie. Cât de diferită ar fi fost istoria vieţii sale, dacă acelaşi efort şi aceeaşi grijă ar fi fost investite cu scopul de a face din el un om bun” (White, Îndrumarea copilului, p. 180).
„Adevărata educaţie nu ignoră valoarea cunoaşterii ştiinţifice sau a valorilor literare; ea pune însă puterea mai presus de informaţie; deasupra puterii, bunătatea; deasupra culturii intelectuale, caracterul. Lumea nu are o nevoie atât de mare de oameni cu un intelect puternic, cât de oameni cu un caracter nobil. Formarea caracterului este cea mai importantă lucrare care a fost vreodată încredinţată făpturilor omeneşti; nu a fost niciodată mai importantă studierea lui cu sârguinţă, ca acum” (White, Educaţie, p. 225).
Referinţe adiţionale: Psalmul 86:11; 90:12; 27:11; 32:8. White: Sfaturi pentru profesori, p. 60; Testimonies for the Church, Vol. 5, p.31.

Utilizarea povestirilor în instruire
„Renaşterea recentă a interesului pentru educaţia morală a copiilor a dat loc căutării de noi metode mai eficiente pentru insuflarea valorilor morale. Preocuparea nu este doar ca copiii să înveţe să raţioneze într-o manieră morală, ci să poată să interiorizeze lecţiile morale care determină alegerile lor viitoare şi comportametul pe care-l vor observa. Căutarea de noi metode a dus la o metodă mai veche de instruire – utilizarea povestirilor. Teoreticienii semnalează faptul că povestirile asigură exemple de situaţii din viaţa reală în care trebuie să se facă alegeri, iar alegerile bune sunt recompensate. Povestirile asigură o posibilitate de reflexie şi pot fi povestite de aceeaşi copii.
„De sute de ani, povestirile au ocupat un loc central în educaţia occidentală. Această moştenire educaţională, numită în unele ocazii Marea Tradiţie, a fost reluată recent de teoreticieni ca un necesar la criza noastră educaţională... Utilizarea povestirilor este unul dintre puţinele aspecte universale ale educaţiei morale. Datorită unei asemenea unanimităţi pare rezonabil să concluzionăm faptul că povestirile au utilitate substanţială în educaţie” (Vitz, 1990, p. 717).
„...ca un mijloc educaţional, povestirea este o metodă acceptată pentru educaţia didactică. Nararea povestirilor îl captează pe copil. Îl face să fie mai liniştit, îi dă concentrare şi îi însufleţeşte inima. O asemenea implicare este cheia unei educaţii semnificative” (Petrash, 1983, p. 14).
„...povestirile îi permit copilului să aibă experienţe reale dintr-o lume mult mai morală (decât ceea ce poate fi exprimat în activităţile şcolare). Desigur, aceste experienţe nu trebuiesc lăsate fără o reflectare morală, ghidată de către profesor sau o persoană adultă.
„Înţelegerea unui copil a chestiunilor morale este un fenomen interpersonal, emoţional, imaginativ şi de povestiri. Modelele lui Kohlberg şi Piaget eşuează în a răspunde unei mari părţi a vieţii mentale a copiilor pentru că folosesc doar gândirea logică şi abstractă” (Vitz, 1990, p. 718).
„De-a lungul istoriei literaturii infantile, multe cărţi au fost valoroase pentru a fi împărtăşite cu copiii. Aceste cărţi asigură farmec, imagini de cum sunt sau ar trebui să fie lucrurile. Îi ajută pe copii să recunoască şi să-şi formeze idealuri” (Rovenger, 1988, pp. 45-46).
William Bennett (1988) acordă diferite motive pentru care a învăţa moralitatea elevilor implică povestirile. Primul, povestirile asigură un exemplu pentru copii cu privire la trăsăturile de caracter care sunt cel mai de dorit. Povestirile sunt eficiente pentru că sunt interesante şi sunt mijloace excelente de a capta atenţia tinerilor. Spre deosebire de raţionamentul moral, povestirile dau tinerilor „puncte de referinţă specifice”. Povestirile îi ajută pe copii să fie ancoraţi în cultura, istoria şi tradiţiile lor. „Acesta este necesar, pentru că moralitatea individuală este o capcană pentru conştiinţa şi memoria societăţii. Tradiţiile noastre sunt un izvor de cunoaştere a idealurilor cu care trăim în vieţile noastre” (p. 33).
O metodă ceva diferită a utilizării povestirilor ca instrument al dezvoltării morale a fost dezvoltată de Tappan şi Browne (1989). Propun aproximarea narativă pentru dezvoltarea morală. În loc de a povesti povestiri copiilor, copiii spun propriile lor povestiri referitoare la deciziile morale pe care le-au luat. Tappan şi Browne susţin că naraţiunea este un mijloc unificat şi puternic pentru înţelegerea experienţelor umane. Persoana care spune povestea are oportunitatea de a învăţa din propriile sale acţiuni şi decizii şi să reflecteze la povestirea sa. Ca autor al povestirii, persoana care o narează, îşi asumă responsabilitatea gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor întreprinse în povestire, cât şi a schimbărilor ce trebuie realizate pentru a îmbunătăţi rezultatul moral al povestirii.
Povestirile sunt, de asemenea, utilizate ca biblioterapie. Biblioterapia se defineşte ca folosirea lecturii ca remediu sau cu scop de dezvoltare. Schimbările efective ce pot rezulta din utilizarea biblioterapiei includ: empatia, atitudini pozitive, adaptare personală şi socială, promovarea toleranţei, respect şi acceptarea celorlalţi, precum şi ajutarea cititorului să identifice comportamentele acceptabile din punct de vedere social. Prin intermediul stimulării valorilor morale, elevul experimentează dorinţa de a depăşi modelele. Procesul schimbării începe cu identificarea, catharsis şi viziune, urmate de acţiune sau schimbare în comportament. Dacă o povestire este pentru a îndeplini scopul dezvoltării morale, trebuie să relaţioneze cu neliniştile, aspiraţiile şi scopurile individului şi trebuie să sugereze soluţii pentru problemă.
Referinţe adiţionale: Ellenwood, Stephen & Ryan, Kevin (1991) Literature and morality: An experimental curriculum. In William M. Kurtines & Jacob L. Gewirtz, Handbook of Moral Behavior and development (vol. 3, pp. 55-67).

Utilizarea chestionarului
O modalitate de a-i ajuta pe copii să raţioneze cu privire la comportamentul lor este utilizând chestionarul. Atunci când copiilor li se pun întrebări legate de comportamentul lor, se captează atenţia şi pot începe să gândească. Multe întrebări pot fi utlizate pentru a reuşi ca copiii să coopereze în timp ce-şi dezvoltă raţionamentul moral. Metoda chestionarului este utilă pentru părinţi şi profesori, în aceeaşi măsură şi poate fi folosită pentru a-i ajuta pe copii să gândească dincolo de interesul propriu şi să adopte perspectiva altora.
Pentru obţinerea detaliilor cu privire la acest subiect citiţi cartea lui Lickona Raising Good Children, în capitolul “The Ask-Don’t-Tell Method of Reasoning with Kids” (metoda de raţionament cu copii A întreba- a nu spune).

Rezumat
Cercetarea cu privire la instruire în dezvoltarea morală s-a concentrat în principal pe valorile educaţiei în şcoli. Acest capitol acordă atenţie educaţiei morale atât în cămin, cât şi la şcoală. Pana inspirată spune că educaţia în cămin va avea efecte de durată în comportament, la fel ca şi asupra raţionamentului. Instruirea pentru dezvoltarea caracterului este parte a instruirii religioase şi Dumnezeu a prevăzut multe resurse pentru a fi utilizate în învăţarea copiilor noştri. Isus, când era pe acest pământ, a asigurat un model de învăţare pentru dezvoltarea caracterului. Implica experienţe şi acţiuni în toate instruirile sale, influenţând gândurile şi sentimentele ascultătorilor săi. Una dintre metodele cele mai utilizate de Isus în învăţăturile sale a fost aceea de a povesti povestiri (parabole). Literatura morală recentă despre dezvoltarea morală s-a concentrat pe utilizarea povestirilor în instruirea morală din şcoli. Această metodă utilizată de secole pentru a insufla lecţii poate fi demonstrată astăzi ca mijlocul cel mai eficient pentru afectarea, nu doar a gândirii morale a copiilor, ci şi a comportamentului. O altă metodă utilizată de Isus a fost chestionarul. Chestionarul este o metodă importantă ce poate fi utilizată la copii pentru a-i ajuta să gândească cu privire la acţiunile lor şi să-şi dezvolte raţionamentul moral.

Sugestii practice
A învăţa pentru dezvoltarea caracterului
1.A fi foarte clar în ce priveşte binele şi răul. A învăţa cu autoritate.
2.A scoate avantaje din asocieri. A uni învăţarea cu relaţia cu adulţii. A face învăţarea plăcută.
3.Utilizarea Sabatului şi a naturii pentru instruirea spirituală.
4.Utilizarea altarului familial pentru instruirea spirituală. A face altarul familial plăcut, scurt, simplu şi spiritual.
5.Utilizarea perioadelor scurte de timp. A nu-i plictisi pe copii cu expuneri largi.
6.Utilizarea repetiţiei în mod frecvent. Copiii şi adulţii au nevoie să asculte mesajul de mai multe ori înainte „ca să priceapă”.
7.Utilizarea frecventă a frazelor cheie până ce ajung să fie principii conducătoare ale copilului.
8.Utilizarea povestirilor pentru a învăţa lecţii morale. Recitiţi sau povestiţi povestiri cheie de multe ori.
9.Utilizarea surprizelor şi declaraţiilor şocante pentru a capta atenţia şi a face să gândească la oameni referitor la chestiuni morale.
10.Încurajarea copiilor să gândească referitor la dilemele morale şi să ajungă la concluzii asupra cărora poate acţiona. A avea un consiliu de familie pentru discutarea dilemei.
11.Utilizarea întrebărilor în loc de directive. Întrebările îi ajută pe oameni să gândească ei înşişi cu privire la ceea ce au făcut sau vor face.
12.Utilizarea experienţelor zilnice pentru a învăţa lecţii morale.
13.Varierea metodelor potrivit cu vârsta şi înţelegerea individului. Copiii mici au nevoie de metode mai directe atunci când învaţă despre ce este bine sau rău, în timp ce copilul mai mare are nevoie de oportunitate mărită pentru a gândi asupra unei situaţii şi a dezvolta principii conducătoare.
14.A face personal învăţarea, în acord cu interesele, aptitudinile, temperamentele şi întrebare, nu doar cuvinte. A răspunde, de asemenea, la intenţie.

Lectură sugerată
Artbuthnot, Jack Braeden and Faust, David. Teaching Moral Reasoning: Theory and Practice, Part. II on Moral Education Techniques, pp.105-276.

Eyre, Linda y Richard. Valores morales: El mayor legado para sus hijos.

Fowler, John M. The Concepts of Character Development in the Writings of Ellen G. White, pp.200-203.

Hersh, Richard H., Paolitto, Diana Pritchard, and Reimer, Joseph. Promoting Moral Growth: From Piaget to Kohlberg, Capítulos 5 & 6, pp. 113-232. (The teacher´s role and curriculum development in moral education)

Lickona, Thomas J. Educating for character: How our schools can teach respect and responsibility, part 2

Smith, Ruth and Habenicht, Donna J. Stories: An old moral education method rediscovered. Education 113(4), 541-546.

White, Elena. Lecciones prácticas del gran Maestro, pp. 17-27.

White, Elena. Counsels on education, pp. 1-30, 52-57, 138-147.

White, Elena. La educación, pp. 123-271

CURS Dezvoltarea Caracterului

sâmbătă, 14 martie 2009

Multumiri celor implicati in acest atelier

vineri, 6 februarie 2009

Activitatea 13, până pe 4 martie

Activitatea 12, până pe 25 februarie

ACTIVITATEA 11, până la 19 februarie

vineri, 9 ianuarie 2009

ACTIVITATEA 10, data limită 28 ianuarie 2009

Curs cap 9 - 14

Dezvoltarea Caracterului

Arhivă blog